Sevraj II

Se descheie de tot la fermoar. Îi este tot mai cald. Mai puţin şi ajunge la "măturoi", aşa cum îi spune el. Patru staţii. Atât. Timp să asculte vreo două - trei piese. Nu mai mult. Chilian insistă. "Destinul se-mplineşte... Aleargă răsăritul... afară-i maşina, Te cheamă norocul. Hai!... Hai calcă pedala... Ia viaţa de la capăt... Tot ce-a durut sfărâmă.... Arde ceru-n urma ta". Atenţie se-nchid uşile. Urmează staţia Semănătoarea, cu peronul pe partea dreaptă. Stă în picioare în metrou. Ca de obicei. Nu se aruncă pe scaune că la următoarea sigur urcă vreo mămăiţă cu ruj pe dinţi şi, oricum, se ridică să-i cedeze locul. Între timp revine Chirilă. "Progresăm şi uităm să fim fericiţi... Nu te mai poţi ascunde... Te învaţă să-ţi cauţi iubirea pe net... Viaţa este viteză".
Iese de la metrou. Traversează parcul, are Garsoniera Poporului în dreapta. Traversează pe la semafor. Tot timpul are noroc să fie verde pentru pietoni. Parcă e cu senzori. "Fericire când îţi aminteşti... Fericire când dormi tu la ea... Fericire e când tatăl tău... Te invită la el în birou Fericiţi... fericiţi...". Mai are puţin. Îşi aminteşte că jumătate din membrii Consiliului nu au ce să caute acolo. Sunt cadavre vii. Ultima piesă e tot Vama. "Nu ştiu cum să vă spun, dar mi-e rău dor de mare... Mii de corturi... mii de sticle, mii de inimi osândite... Trebuie să ajung pe-o terasă la mareeeee... Să m-aştepţi pe nisip, fată arsă de soare... Să mă-nveţi să iubesc... O gagică 'şi-ascunde fericirea-n nisip... Te salvez de pe-o terasă... Două ore eşti mireasăăă... Vino să visăm sub apă... Trebuie să ajung pe-o terasă la mareeeee... Să-mi pierd vremea pe plajă... Să mă-mbăt şi să cânt". Gata. A ajuns. Îl salută zâmbind pe poliţistul de la intrare. Poliţistul îi întoarce zâmbetul. E un tip amabil. De treabă. Cheamă liftul. Nu e singurul. O doamnă urcă un etaj. Se întreabă dacă nu era mai simplu să meargă pe scări. Ajungea mai repede şi mai cheltuia din excesuuuuullll de calorii. Treaba ei. 2, 3, 4, 5, 6. Gata. Acum chiar a ajuns. "Ajungi în faţa uşii, dar nu poţi intra...". Gata. Pentru câteva ore nu mai ascultă decât ce spun unii cu o putere cu care nu ştiu ce să facă. Intră în sală. E fără cinci, dar niciun consilier. Până la şi un sfert, când începe şedinţa de obicei, mai e ceva. Îi salută pe toţi. Zâmbeşte. Ocupă locul pe care stă de obicei. Scoate laptopu. Îl deschide. Introduce parola. Ce ironie e şi parola asta. Exprimă ceva care lui nu-i place. Îl deprimă chiar. El vrea să viseze. El chiar visează. La mare, la soare, la plajă, la scoici, la valuri, la EA. Instalează Zapp-ul. Schimbă o vorbă cu colega de la concurenţă. Apare primul consilier. Vorbeşte la telefon. Mai apare unul. Şi încă unul. E aproape şi un sfert. Se strâng aproape zoţi. Cineva vine "direct la sală", spune secretara. Primul pe ordinea de zi e zero teve. Apropo. Îşi aminteşte un banc. O întreabă pe colega de la concurenţă: "Ştii ce e ProTV-ul?". "Nu", spune foarte frumoasa-i colegă. "Un OTV cu PR", îi răspunde. Râd amândoi. Un zâmbet de la ea echilibrează două zile de lucru. Acum îşi văd de treabă. Ciulesc urechile să înţeleagă ce se mai întâmplă în audiovizual... Restul sunt sancţiuni. Ale Consiliului. Ale vieţii.