Aşteptând avionul de Bucureşti

Că pe om nu e bine să-l laşi să stea, fiindcă îi vin idei, este deja ştiut. În armată, spre exemplu,ţi se dă tot timpul ceva de lucru, ca să nu stai. Stai, începi şi te gândeşti. Gândeşti, adică îţi vin idei. În armată, cam toate ideile care îţi vin sunt nebunii. Deci nu e bine. În situaţia asta am fost când am plecat la Venezia. Avionul cu care am mers a avut vreo patru - cinci ore întârziere, aşa că am avut timp suficient să ne vină idei. La un moment dat, pe aeroportul din Tmişoara, a fost anunţat avionul care venea de la Bucureşti. Hoapaaaa şi ideeaaaaaa! Puteţi vedea în fotografie despre ce idee ste vorba :)

Turul României în 80 de hosteluri

Întrucât în concediul care tocmai a trecut mi-am propus să-mi plimb cinstitele moaşte prin Transilvania şi Veneţia, ceea ce însemna ceva cheltuieli, am ales variante studenţeşti de cazare. Statul la un hostel are avantaje şi dezavantaje. Pe jumătatea cu avantaje scriem socializarea, costurile mici de cazare (40-50 de lei pe noapte) şi atmosfera prietenoasă (de cele mai mule ori), iar pe jumătatea cu dezavantaje trecem lipsa unui grad mare de intimitate şi, probabil au fost cazuri, eventualele furturi. Eu am bântuit în concediul ăsta în trei hosteluri şi a fost foarte fain în toate. Am şi avut noroc de extrasezon în România şi am fost singur în cameră la Braşov şi la Sibiu. La Hostel Mara din Braşov, care este ţinut de doi fraţi foarte de treabă, ieşeam din curte şi eram în Piaţa Sfatului, adică în buricul târgului. Foarte fain. Condiţii bune: căldură, curat, internet wireless şi linişte. Vă vând un pont: dacă vreţi să mergeţi la Cerb, faceţi-vă rezervare din timp şi intraţi moca la show, pentru că din curte dai direct în piaţă :).
După trei zile de Braşov, m-am mutat la Sibiu. Alt hostel, altă atmosferă faină. La Chess Hostel zici că e casa din Friends. Tot timpul erau prietenii gazdelor (un tip şi o tipă tineri şi foarte faini oameni) în vizită. La subsol au amenajată o cameră în care ascultă muzică şi vizionează filme. Super de treabă şi prietenii lor şi foarte deschişi, mai ales că aveam avantajul de a fi timişorean. Şi aici eşti aproape de Piaţa Mare şi alte puncte de interes. Până în locurile cele mai vizitate de turişti făceam cam 7-8minute pe jos. Îmi place Transilvania pentru că are ceva ce Regatul nu va putea avea niciodată: cetăţile medievale şi austro-ungare, cu arhitectura şi atmosfera de burg şi cu oamenii foarte calzi şi deschişi. Şi relaxaaaţiii, ca să nu spun molcomi :) Clar, acolo timpul trece altfel. Dacă vrei să cunoşti oameni faini, ăla e locul în care trebuie să-i cauţi. Dacă ajungeţi prin Sibiu, obligatoriu mergeţi şi la Muzeul Astra, aveţi ce vedea. Eu am avut noroc să ningă non-stop cât am stat în Transilvania, aşa că la Muzeul Satului "Astra" era un peisaj incredibil de frumos.
Al treilea hostel în care am stat a fost la Veneţia. De fapt, nu a fost un hostel ci o vilă. Super condiţii, iar preţul a fost studenţesc: 16 euro pe noapte, cu mic dejun inclus. Este adevărat, nu e pe insulă, ci pe continent, cam la 12 kilometri de insulă, dar este foarte fain. Cert este că italienii ştiu să facă turism. Deşi era extra-sezon, Veneţia era plină de turişti de toate naţiile. De la europeni, la nelipsiţii asiatici, nu aveai loc să te mişti. Şi pentru că sunt băieţi deştepţi, s-au adaptat dorinţei de plimbare a turiştilor şi au inventat mici patiserii de unde-ţi iei ceva de mâncare şi mergi mai departe. O felie mare de pizza, cam cât un sfert de pizza de la noi, se vinde cu doi euro. O luai şi mergeai mai departe, nu pierdeai vremea la masă. Sigur, poţi şi să te aşezi la o masă într-un restaurant şi să comanzi o pizza al cărei preţ începe de pe la 7 euro şi ajunge până la 15-18 euro sau paste, dar dura mai mult. Cât despre locuri, nu este mare lucru de spus. Venezia este un "must see"! Străduţele acelea extrem de înguste, casele cu flori la geamuri, magazine şi magazinaşe cât vezi cu ochii, totul este menit să-ţi ia minţile şi banii. Nu exagerez dacă spun că am văzut zeci de mii de măşti veneţiene de vânzare. Siur, unde altundeva să vezi măşti veneţiene de vânzare dacă nu chiar la Veneţia? Am pus pe contul de flickr mai multe imagini din Veneţia şi mai urmează vreo două serii, plus cele din Sibiu şi Braşov.

Poveste medievală de Annecy

În episodul acesta, care este şi ultimul, o să mă concentrez pe vizita în frumosul oraş medieval Annecy, aşternut pe pământuri franceze şi pe întoarcerea în patria-ciumă, ăăăă… mumă. Deşi pornisem cu ideea de a face un tur de lac, deoarece timp nu era suficient pentru a şi zăbovi în câteva locuri preţ de o oră, poate două, ne-am reorganizat din mers, vorba bancului, şi am călătorit în direcţia opusă. După un frumos parcurs rutier, prin două tuneluri (ciudă-ciudă, Maria şi Olivier, că am avut dreptate :) şi printre munţi înzăpeziţi, la vreo trei sferturi de oră de Geneva am ajuns în frumoasa aşezare medievală. Doamneee, iar o spun pe aia cu “bine că nu ne-ai dat aşa locuri, că le reamenajam în stil barbar”. La faţa locului am găsit una bucată lac, mai multe bucăţi munţi aşternuţi în jurul lui, o puşcărie în centrul oraşului, plasată strategic într-un vechi castel înconjurat de ape şi iluminat artistic, şi multe clădiri revoltător de bine întreţinute. Mi se pare că ar fi risipă de cuvinte să vă povestesc ce am văzut pe acolo. Mai bine vă invit să vă deplasaţi prin cele locuri şi să vedeţi cu pupila voastră. Păstrând cronologia, snoava cu alarma cu bombă de pe aeroport şi zborul zbuciumat le-am lăsat la final. Duminica dimineaţa, Olivier, elementul francez despre care am făcut vorbire în episodul trecut, m-a dus cu maşina până la aeroport. Merci, Olivier. Te aştept la Rrrromânica, să înţelegi de ce fugim noi, ăştia mai spălaţi, de ea. Am băut o cafea cu Olivier şi cu două amice românce de la Geneva, după care ei au plecat, că aveau treabă. Mă plimbam liniştit prin magazinele din aeroport când au apărut mai mulţi poliţişti şi le-au spus vânzătorilor să închidă magazinele. Discret, fără panică sau îmbrânceli pe scări, au întins banda şi au izolat o parte din aeroportul Geneva. Am întrebat care-i şmenu’, şi mi-au spus că e alarmă cu “bum-bum”. Mi-am amintit de bancul cu “toată lumea, toată lumea/ sare-acum cu mine”, dar cred că nu era momentul să fac pe spritualul, aşa că m-am abţinut. Se apropia ora îmbarcării şi nu ştiam pe unde o să trec, că zona utilă tocmai fusese aerisită. Până la urmă, am trecut toţi prin poarta destinată exclusive zborurilor spre Franţa. Fără pic de întârziere, îmbarcarea şi decolarea au decurs conform planului. Mi-am spus: “yesss, am avut parte şi de alarmă cu bombă!”. Dar să nu ne pripim, zic. Aventura nu s-a încheiat. Am ajuns în avion, am decolat uşor, fără incidente, a venit vremea să renunţăm la centura de siguranţă şi au început să curgă brânzeturile vinoasele, cafelele şi toate cele. La un moment-dat, avionul începuse să dea din aripi ca un vultur. Hopa, zic, hai că-i bine, iar ne dicxtrăm. Şi am avut dreptate. Am fost anunţaţi că ne îndreptăm spre o zonă cu turbulenţe şi că ar fi bine să ne cam punem bretelele. Iiiiihaaaaaaaa! Şi am trecut prin vreo trei zone cu nervozităţi atmosferice. A fost fain de tot. A treia m-a prins chiar la locul ăla strâmt de tot în care este bine să nu intri dacă eşti claustrofob şi dacă nu te strânge vezica extrem de convingător. Eram la toaleta din coada avionului şi noroc că mă ţineam cu o mână de bară, că mă dădeam cu capu’ de toţi pereţii pe acolo, mai abitir ca Ray Charles. Când am ieşit, toţi pasagerii îşi puseseră centura de siguranţă şi faţa lividă, de semi-panicat. După ce am aterizat pe naşparliul Otopeni, o tipă din preajma mea i-a spus unei colege că mai bine merge cu autobuzul, dacă va mai fi cazul, dar cu avionul sigur nu. Hehehe. Păi o invit la plimbări cu mine, că sigur ne lipim de un accident sau evenimente dixtractive.
No, copchiii moşului, cam asta o fo, în mare, povestea din Elveţia şi Franţa. Sper că v-a plăcut şi că am reuşit să vă fac să vedeţi, prin snoave şi imagini, cum e prin cele străinătăţuri. Am spus!

Experienţa Geneva III

Tic - tac
Mergem mai departe cu povestea elveţiană. Iubitori de artă, sensibili la frumos şi oameni cu carte, care ne aflăm la faţa locului, ne îndreptăm cinstitele moaşte spre muzeul de ceasuri Patek Philipe. Plăteşti simbolicul preţ de zece lei elveţieni şi pătrunzi într-un demo al Rai-ului. Nimic nu este întâmplător acolo. Mochetă impecabilă, totul îmbrăcat în lemn, ambianţă cu muzică clasică şi… ceasuri. Multe ceasuri. Mii de ceasuri. Istoria ceasului este aici, într-o clădire cu trei etaje, plus un nivel la subsol, situată în Plainpalais. Îţi laşi bagajele şi hainele groase într-un fel de vestiar şi urci cu liftul până la etajul al treilea. Începi visul de sus. Încă mă mai arde buza că nu am avut voie să fotografiez. Off, cum se mai zvârcoleşte sufletu’ în mine de durere. Asta este! Nu e voie, nu facem. Ceasurile, cu tot cu explicaţii, sunt foarte bine expuse. În unele cazuri există şi un sistem computerizat, cu subtitrare în două-trei limbi şi cu explicaţie video care curge pe un monitor. Levitam..., levitam..., levitam. Am inhalat aceste momente şi le ţin în mine. Nu o să le expir niciodată. Şi timpul trecea nemilos de repede… În mai puţin de trei ore nu am apucat să văd totul cum trebuie. Ar merita să petreci câte o zi la fiecare etaj. Unele ceasuri au şi explicaţii de genul: “a fost făcut la comanda persoanei X, care a plătit suma de Y franci pentru el”. Am găsit şi câteva ceasuri care au aparţinut unor domnitori români pe colea. Exploraţi muzeul măcar virtual. Este...
Revin cu picioarele pe pământ, urc în tren şi nu cobor până la Versoix. Ca în mai toate zilele petrecute prin cele străinătăţiuri, şi în ziua în care am decis să vizitez Versoix a nins/plouat. Dacă a fost ceva care mi-a fost potrivnic în concediul ăsta, apăi vremea este acel “ceva”. În fine. Am coborât în gara Versoix cu gândul de a ajunge cât mai rapid la lac. Şi am ajuns. Offf, Doamneeeeeeee, bine că nu ne-ai dat nouă, românilor, aşa locuri, le-am fi “reamenajat” în buna noastră tradiţie barbară cât ai zice “lac”. M-am plimbat pe malul gârlei, prin port, pe străzi şi mă gândeam: oare de ce ce nu putem şi noi să fim oameni? Eram în port şi mă uitam la yacht-uri şi bărci cum aşteptau liniştite să treacă încă o iarnă peste ele. Se legănau în amorţire şi visau la zilele însorite în care se zbenguie libere pe valurile lacului extrem de curat. Câteva raţe, dintre care una extrem de războinicăăăă… “mă-nţelegi, pac-pac", o alerga pe o alta. Nu departe de joaca lor, o lebădă, speriată probabil de prezenţa unui românache prin preajmă, şi-a băgat capul sub apă. Ori se ascundea, ori era mahmură şi încerca să se trezească de la apa foarte rece a gârlei. Am încercat şi uşa de la reşedinţa lui “le roix Mişu”. Mi-a spus un garcon că nu-i acasă, dar io cred că se gândea că sunt vreun colindător din acela de care nu mai scapi, aşa că nu am insistat.
Uităm pentru puţină vreme de plăcerile spiritului şi ne dedulcim la o poveste cu oareşce însufleţiri carnale. Cum Franţa începe unde se termină Geneva, între cele două fiind o vamă care arată mai mult a benzinărie părăsită, mi-am purtat cinstitele moaşte şi spre ţara lui La Fontaine, dar şi a apei Evian, ca să nu se simtă fizzoşii persiflaţi. Aici se cade să aduc mulţumiri deşănţate unui francez foarte de treabă, cu care m-am împrietenit de la prima întâlnire, Olivier. Întrucât în Elveţia “mai uşor cu plăcerile carnale pe scări”, e mai bine să le cauţi prin Franţa vecină. Cică ar fi pe colea un local al pierzaniei în care mergi cu partenerul/partenera. Intrarea costă 60 de oiro de cuplu, în care intră şi ceva consumaţie, de încălzire. Povestea Olivier că mergi cu o tipă, consumi ce consumi la bar, după care, dacă vrei, poţi să cobori în iadul spiritului. Cică jos se face sex în nişte spaţii amenajate, pe lângă alte cupluri, ba poţi chiar să faci schimb de perechi. Aşa că, dacă ţi s-a pus pata pe vecina, o inviţi cu soţul/prietenul la locul cu pricina, şi o prinzi la cotitură. Iartă-ne, Doamne, că de la prea-mărirea spiritului la muzeu şi Versoix, am ajuns la felinare roşii care prevestesc fierbinţeala trupului. Amin!
În buna tradiţie a blogului, am postat şi neşte imagini, pe care le găsiţi, ca de obicei, aici.

Experienţa Geneva II

Arestarea
Ehei, copiii moşului, a venit vremea celui de-al doilea episod din experienţa elveţiană. Puneţi capul în poala bunicului şi ascultaţi cu mare băgare de seamă. Se făcea că mă plimbam eu liniştit într-o seară cu lapoviţă pe cel mai meseriaş bulevard comercial din Geneva şi mă uitam la clădiri, la oameni şi la tot ce se întâmplă. La un moment-dat, am intrat într-un gang plin cu magazine (foto 2). Aveam camera foto în rucsac şi asta s-ar putea să mă fi scăpat de neplăceri cu autorităţile. În timp ce mă plimbam pe acolo, a început să se audă gălăgie, fapt total neobişnuit pentru Elveţia. Intensitatea zgomotului creştea cu fiecare pas pe care-l făceam. Mă gândeam că o fi vreun grup de puşti gălăgioşi care se joacă sau ceva de genul. Ei, după scurt timp, m-am lămurit. O duduie şi vreo patru bărbaţi, toţi poliţişti în civil, jucau “prinsa” cu un tip destul de bine crescut, cam până pe la 1.85, şi la fel de bine hrănit. Spre deosebire de noi, în copilărie, când ne dădeam “mâţa”, ei alergau şi strigau: “polis, polis, eşti arestat!”. Veneau de pe o stradă laterală şi când au ajuns în faţa mea, cam la vreo cinci metri, au reuşit să-i dea leapşa. L-au aşternut cu viteză la pământ şi i-¬au legat mâinile la spate cu cătuşele. Două perechi, ca la poker. Una era insuficientă la cât era de masiv tipu’. Se pare că omu nu păpase tot din farfurie şi nici nu era de acord cu jocul lor, că s-a cam împotrivit. E, cum stăteam eu şi priveam show-ul oferit bonus de autorităţi în cinstea vizitei mele, mă mânca în… mă înţelegeţi, să scot camera foto şi să imortalizez momentul. Mă gândeam că aş putea să fac nişte portrete interesante, să se aleagă şi poliţiştii, dar şi “prinsu” cu câteva amintiri. Îmi şi imaginam cum le strig: “brânzăăă:)” Pe de altă parte, nu prea ştiam care e treaba cu legislaţia. Băieţii fiind poliţişti sub acoperire, mă gândeam că poate nu apreciază pasiunea mea pentru fotografie şi gestul meu de prietenie şi, deja încălziţi fiind cu huiduma, mă leagă şi pe mine, înainte chiar de a mă dezmetici şi a înţelege care-i şmenu’. Adevărul e că era suficient să vină doamna, mai ales că nu aveam chef de alergat şi nici să mă opun jocului lor. În fine, am stat liniştit, dar mă enervează că nu am imortalizat arestarea. Depăşim momentul şi vă povestesc puţin despre transportul în comun. În Elveţia, ca şi în alte ţări penibil de civilizate, revoltător chiar, biletul se emite nu pentru o călătorie, ci pentru o anumită perioadă de timp. În fiecare staţie de tramvai sau autobus există nişte tonomate cu o hartă în două culori. Marci banu’, adică trei franci, şi, timp de o oră te dai cu ce vrei tu, inclusiv cu nişte şalupe care traversează lacul Leman. Ba, mai mult, cu acelaşi bilet poţi să te dai şi cu trenul prin cantonul Geneva. Trebuie doar să fii atent să nu ieşi din canton, că e bubă mare. Abonamentul pe o lună costă 75 de franci, iar cel săptămânal te lasă fără 35 de franci. Ca să înţelegeţi cam cât vine în leuşteni româneşti, un franc echivalează cu 2,2 lei. Un lucru care mi s-a părut ciudat şi care nu mi-a plăcut foare mult, dar cu care m-aş obişnui repede dacă ar fi cazul, este acela că Elveţia se închide la ora 19.00. Cu greu mai găseşti un “non-stop” deschis. În schimb, sunt restaurante şi baruri destule. Sitemul de restaurant de familie, cochet, în care te simţi ca acasă, este foarte apreciat prin cele locuri. Drept urmare, găseşti câte o cafenea sau un restaurant la fiecare cinci metri de trotuar şi toate sunt animate, mai ales la prânz şi seara. Spre deosebire de Rrromânica, în Elveţia poporul votează legile, mai ales pe cele importante. Se pune problema fumatului în locurile publice? Foarte bine, se invită stimatu’ contribuabil la secţia de votare să-şi exprime opţiunea. Parlamentu’ este mai mult de decor. În plus, fiecare canton are legislaţia după cum îl taie capu’ pe contribuabilul lui. Că doar legea este făcută pentru oameni, nu pentru politicieni. Simţiţi vreo asemănare cu .ro? Ştiu, nici eu. Păi, copchii moşului, cam pe aici mă opresc din istoriseală, că nu vrea moşu’ să vă împuie capul cu texte de lungimea Luceafărului. În buna tradiţie a blogului, am postat şi neşte imagini, pe care le găsiţi, ca de obicei, aici.

Experienţa Geneva

Am să povestesc vizita făcută în Geneva şi Franţa în mai multe episoade. Ar fi plicitisitor pentru vizitatorii blogului să o citească dintr-o bucată şi cred că nimeni nu ar rezista.
Este mult mai greu să scriu despre experienţa Geneva decât îmi imaginam. Sunt extrem de multe poveşti şi habar nu ştiu care să fie prima. Cred că voi începe totuşi cu începutul. În două ore şi jumătate am ajuns din total neprietenosul Bucureşti într-o altă lume, opusă celei din .ro. Ridicarea de la sol îţi dă un sentiment extraordinar, asta dacă nu îţi este teamă de zbor. Să vezi cum te ridici spe cer, cum treci prin primul strat de nori, prin al doilea şi, în sfârşit, ai numai cerul albastru deasupra. Fără pic de nor sau alt obstacol. Indiferent care este starea vremii pe pământ, deasupra este soare şi frumos. Uitându-mă în jos, mă gândeam: ia uite, aşa ne vede Dumnezeu. Uitându-mă în sus, am văzut albastrul infinit al cerului. În fine. Am aterizat la Geneva unde vremea nu era foarte prietenoasă. Ploua bacovian. Reîntâlnirea cu Maria, prietena care m-a invitat în Elveţia, a fost foarte plăcută. Apropo, mulţumesc mult, Maria! Sper să-ţi pot întoarce serviciul. Am ieşit la plimbare din prima seară. Malul lacului Leman este superb, chiar şi fără celebra fântână arteziană pornită. Pe aproape este şi cartierul băncilor, dar şi sediul unor companii cunoscute la nivel mondial. Ce te impresionează din start la Elveţia, chiar dacă ai mai văzut Occidentul şi dacă aşteptai să fie aşa, este curăţenia de pe străzi şi civilizaţia oamenilor. Am ajuns acolo vinerea şi până luni nu am auzit niciun claxon. Intrasem în panică. Probabil că dacă nu auzeam nici luni-marţi, aş fi intrat în sevraj :).
l'Escalade
Am nimerit într-o perioadă foarte frumoasă în care Geneva este în sărbătoare. l'Escalade, aşa cum se numeşte evenimentul, celebrează un moment din noaptea de 11 spre 12 decembrie 1602, când genevezii le-au dat leapşa savoyarzilor, i-au împins pe scări şi le-au lipit ciungă în păr, ca să-şi apere oraşul. Legenda spune că o geneveză supărată că au deranjat-o din pus murături le-a aruncat o marmită cu ciorbă fiartă în cap atacatorilor care urcau pe o scară pentru a escalada zidurile cetăţii. Cică acest moment i-a convins pe savoyarzi că nu este noaptea lor norocoasă şi că Nety Sandu avea dreptate când le-a citit horoscopul. În cinstea eroismului duduiei, genevezii sărbătoresc vreo zece zile. Şi vă asigur că, în ciuda a ceea ce se spune despre elveţieni, chiar ştiu să se distreze. Zilnic sunt organizate diferite evenimente, de la curse cu oameni mascaţi care aleargă pe străzile oraşului, la reproduceri ale bătăliilor şi parade de costume. Replici din ciocolată ale marmitei folosite de brava geneveză se vând la preţuri destul de piperate, marmita devenind un simbol al oraşului. Dacă o tablă din ciocolată costă cam 2-3 franci, pentru cea mai mică replică din ciocolată a oalei, la 145 de grame, licitaţia începe de pe la 14 franci. Deh, tradiţia. Undeva în cetate se află şi cea mai lungă bancă din Europa. Despre faptul că la Geneva se află sediile mai multor organizaţii internaţionale nu vă mai spun, asta găsiţi şi pe net. Deşi nu auzisem lucruri prea bune despre comunităţile de românache din strainatate, am mers la o biserică frecventată de compatrioţii noştri. A fost o surpriză plăcută să văd că românii care merg la acea biserică de la periferia Genevei sunt oameni faini. Am înţeles că, totuşi, românii de acolo sunt atât de uniţi încât merg la patru biserici. Ăştia suntem! Despre arestări în direct, mitinguri şi alte momente interesante am să vă povestesc când mă mai loveşte pofta de scris şi zeul timpului, Cronos, este generos cu mine. Găsiţi mai multe fotografii din Geneva, Verosix şi Franţa aici.

Beogradul îţi zâmbeşte

Cu toate bombele pe care americanii le-au aruncat în capul lor şi cu tot naţionalismul de care au dat dovadă de-a lungul secolelor, sârbii sunt un popor foarte relaxat. Am văzut foarte multe feţe zâmbitoare şi oameni binevoitori în cele cinci zile de stat la Beograd. La un moment dat, când mergeam spre Sava Centar (unde era centrul de presă), am întâlnit, într-o piaţă, patru tipi care se pregăteau de un spectacol. Au acceptat imediat să pozeze şi chiar m-au rugat să le fac o fotografie şi cu aparatul lor. Înainte de acest moment, la balconul unei clădiri, două domnişoare (în imagine apare doar una dintre ele) îmi făceau cu mâna şi s-au bucurat să le fotografiez. La toate astea aş adăuga bunăvoinţa cu care îţi răspundeau la întrebări. Am povestit mai multe într-un post anterior.

Calator prin Beograd

Am scris acest text pentru calator.eu, un site pe care vi-l recomand cu fierbinţeala lunii lui cuptor şi îl postez şi pe blogul meu.
Dacă ai ales să mergi cu trenul până la Beograd, ai făcut o greşeală. Drumul este un mic coşmar. Pretenţii de tren internaţional, vagon de dormit clasa I, dar veeechiiiii... Când CFR-ul îşi uneşte forţele cu cumătrul din Serbia iese deranj mare. Atât de mare încât un drum de 12 ore se face în 16 ore. O variantă mai bună este IC Bucureşti - Timişoara (80 de lei la clasa a II-a), iar de la Timişoara cu autobuzul până la Beograd, adică vreo 120 de kilometri (120 -160 de kilometri). Aproximativ două ore cu maşina. Mai ieftin şi mai rapid. Avionul este o variantă acceptabilă. Cursa durează vreo cinci ore, că nu este linie directă Bucureşti - Beograd, şi costă vreo 600 – 700 de euro. În fine. După oboseala acumulată pe drum, trebuie să găseşti un hotel prietenos. E recomandat să nu alegi unul dintre cele vechi şi nerenovate. Sunt mai ieftine - la Excelsior am plătit 30 de euro pe camera single/noapte - dar serviciile sunt nenorocire. Recepţionerii se exprimă foarte anevoios într-o limbă străină, iar ospătarii te servesc cu o scârbă galactică. Despre vorbit limba engleză... vorbim altă dată. În ultimele două zile s-a defectat şi liftul, iar până la etajul şase a fost cale lungă. Este de ocolit şi Hotel Praga. Serviciile sunt la fel de proaste, dar este mai scump. Sigur, în Beograd găseşti şi hoteluri ok, dar la preţuri cam înalte.
Micul dejun, care era inclus, însemna ou fiert sau omletă cu brânză, şuncă sau alt ingredient. Aveai voie să alegi un singur fel, pentru al doilea trebuia să plăteşti. Şi era inexplicabil de scump. Cafeaua părea o spălătură de vase dar, cu mult lapte, devenea acceptabilă. Dacă mănânci în oraş, ai rezolvat problema. Beogradul este plin de mici fast-food-uri unde poţi mânca pleskavica (120 – 130 de dinari, adică aproximativ 6 lei). Chifla o prăjeşte pe un grătar cu cărbuni şi îţi poşi alege dintr-o gamă largă de ingrediente suplimentare, fără alte costuri. Poţi alege şi un fel de plăcintă cu brânză (cam 50 de dinari, adică 2,5 lei), dar reţeta sârbească. Şi la capitolul restaurante stau bine sârbii. Recomand cu suflet de gurmand restaurantul de la intrarea în parcul cetăţii Kalemegdan. Dacă ajungi acolo, comandă escalop de vită cu ciuperci. E nenorocire :) de delicios, iar preţul e undeva pe la 500 – 600 de dinari, adică 25 – 30 de lei o porţie din care se satură doi oameni. Un vin sârbesc sau muntenegrean se impune. În cetatea Kalemegdan mai este un resturant, mai select. Priveliştea este superbă, întrucât restaurantul este pe un deal, iar în vale se întâlneşte Dunărea cu Sava. Dacă eşti la Beograd, trebuie să mergi şi pe strada pietonală numai cu cafenele şi locuri de lounge.
Pe lângă strada cu cafenele şi cetatea Kamelegdan, vă mai recomand să vizitaţi şi Beograd Arena, sala în care s-a desfăşurat Eurovisionul. Este impresionantă. Obligatoriu mergeţi şi la unul din restaurantele de pe Sava. Sunt amplasate pe pontoane, oferă o privelişte superbă şi se mănâncă bine, mai ales fructe de mare. Iubitorii de fotbal nu au voie să rateze vizita pe Marakana belgrădeană (stadionul echipei Steaua Roşie) şi, dacă tot eşti acolo, mergi şi la Partizan, că e la vreo 500 de metri. Neinspiraţi, sârbii, când au construit stadioanele atât de aproape. Ies nişte bătălii :) ca la Podu Înalt între zvezdaşi (suporterii lui Steaua Roşie) şi grobari (cei ai lui Partizan). Steliştii şi dinamoviştii sunt fraţi de cruce, comparativ cu ei.
Oriunde trebuie să ajungi în Beograd, întreabă pe cineva pe pestradă. Sârbii sunt extrem de prietenoşi şi deschişi. Nu vă luaţi după ce spun cei care nici nu au călcat pe acolo. De vestă anti-glonţ ai mult mai mare nevoie la Bucureşti decât la Beograd. Dacă întrebi un belgrădean unde este un anumit loc şi nu ştie, întreabă pe altcineva, şi tot îţi spune. Toţi sârbii tineri, chiar şi cei trecuţi de 40 de primăveri, vorbesc engleza cel puţin la nivel conversaţional. La capitolul ăsta stau mai prost recepţionerii şi ospătarii, adică exact cei care ar trebui să ştie. Despre taximetriştii din Beograd se spune că ar fi „antrenorii celor din Bucureşti” la furat clienţii. Eu m-am dat cu un singur taxi, la miezul unei nopţi ploioase, dar şoferul a fost corect la tarif, pe chitanţă a scris exact cât a costat cursa, 299 de dinari. Totuşi, nişte colegi de la o altă agenţie de presă au avut o experienţă cam costisitoare cu un taximetrist care i-a dus de la aeroport până la hotel.
Mai trebuie să vedeţi în Beograd şi cele două clădiri bombardate de americani. Sunt amplasate în centrul oraşului şi arată scarry. Cred că orgoliul şi dorinţa de a se victimiza îi face să nu le reconstruiască sau demoleze. Probabil că vor să arate ce a înseamnat pentru ei „american way”, şi au dreptate.
Dacă mergi la Beograd, e bine să ştii că un dolar valorează 51 de dinari, un euro 80 de dinari, iar 100 de dinari înseamnă cam 5 lei noi. Beogradul este un oraş curat, mult mai curat decât Bucureştiul, aerisit, cu mult spaţiu verde, străzi spălate noaptea şi cu o viaţă nocturnă intensă. Am stat cinci zile la Beograd şi nu m-am plicitisit deloc.