Controversă jurnalistică

Am avut aseară o controversă pe teme jurnalistice cu o colegă de breaslă. Cristina povesteşte pe blogul ei experienţa pe care a avut-o aşteptând să discute cu militarii români întorşi din Iraq. La un moment dat, Cristina scrie: "Cat timp l-am asteptat pe capitanul Cristian Canuci, am tresarit de fiecare data cand auzeam, dinspre multimea adunata in fata unitatii militare din Chisoda, cate o voce de copil strigand: "Tataa!!!". De fiecare data, am evitat sa privesc scena si i-am ocolit pe militarii respectivi. Nici macar jurnalistul din mine n-a avut tupeu sa se apropie sau macar sa deschida reportofonul si sa inregistreze ceea ce-si spuneau.". Eu i-am spus că ar fi trebuit să pornească reportofonul şi să înregistreze, discret, reacţiile militarilor şi ale celor dragi acestora la revederea după şase luni. Ar fi obţinut, pentru radioul la care lucrează, un reportaj de culoare, mai bun decât fără acele reacţii. În plus, reacţiile ar fi putut face pe unii sî se răzgândească în privinţa mersului în Iraq sau alt loc în care explodează bombe. Ea mi-a răspuns că nu va face niciodată "protevisme", dar eu nu cred că astea sunt protevisme. Cred, pur şi simplu, că reacţiile ar fi dat o valoare mai mare reportajului şi efectul ar fi fost mai mare. Atât! Disputa a rămas deschisă. Poate ne lămuriţi voi cine a avut dreptate. Aş vrea să şi argumentaţi decizia de a înregistra (atenţie!, discret, fără să bagi reportofonul sub nasul militarilor şi al familiilor acestora) sau nu acele reacţii.