Comunicare

Sentimentele nu poartă cravată sau costum. Dovada o aveţi în scurt-metrajul acesta.
Super. Merită văzut.

Sting, ce eveniment!

Am aşteptat ani de zile un concert Sting. Şi ziua a venit. Pentru mai bine de o oră şi jumătate ne-a teleportat într-o lume mult mai simplă şi mai "spălată" decât cea în care ne învârtim zi de zi. O lume care a existat cu peste patru secole în urmă. Nu o să vă asaltez cu superlative, mai ales că cine mă cunoaşte ştie ce înseamnă Sting pentru mine. A salutat, şi-a prezentat coechipierul, pe Edin Karamazov, s-a prezentat şi pe el ca fiind tipul din spatele bărbii, şi a început povestea intitulată "Songs from the Labyrinth". Când simţea că lumea nu mai are răbdare, mai băga un "Fields of gold" sau "Fragile", dar tot în interpretare elisabetană. Tudor Chirilă spune pe blogul său esenţa: anti-show. Doi oameni pe scenă, în cea mai mare parte a concertului, şase lăute şi o voce. Da' ce voce! Să duci un concert de o oră şi jumătate la aşa un nivel calitativ, nu e puţin lucru. Aş spune ceva de maimuţele de la noi, cele care se cred hartişti, dar nu e cazul să amestecăm verzele cu icrele. Se cuvine să îi mulţumesc din nou Roxanei. Apropo, dacă ai auzi câtă lume şi-a dorit să aibă o Roxana, aşa cum am avut eu... hehehe. Mă bucur mult că, datorită disperării cu care mi-am dorit bilet, a ajuns şi Roxana la Sting. Şi i-a plăcut ce a descoperit. Am mai câştigat un adept :) Ce nu mi-a plăcut a fost numărul mare de invitaţi Enel. Unii dintre ei au mers doar de fizze şi, vorba lui Berty Barbera, să audă inflexiunile din "Desert Rose". Probabil că au plecat dezamăgiţi. Lume multă şi cunoscută la concert, dar nu fac nominalizări. A fost şi ceva pur românesc. Deşi la începutul concertului s-a anunţat faptul că nu e voie să faci poze cu blitzul, tot s-au trezit câţiva cocalari să o comită. Nişte nimeni! Am pus mai multe imagini aici. Închei spunând că au meritat toate eforturile şi toate energiile pus în mişcare ca să ajung la Sting. Şi dacă aţi afla pe invitaţia cui am mers...

Am dat interviu unui Copilutz

Săptămânile trecute m-am trezit cu un email de la un tip pe care nu îl cunosc. Mi-a trimis nişte întrebări şi m-a rugat să răspund la ele pentru o serie de interviuri pe blogul lui. Foarte multe nu ştiu despre el şi, mai ales, încă nu ştiu de unde a aflat de mine. În fine. Sper să vă placă interviul. Cineva mi-a spus că este "super bun interviul", iar altcineva că "e ok". Voi ce spuneţi?

Bestialllll

Cam aşa curge o noapte în multe familii. Ascultaţi până la capăt, merită.

Costică, dormi?

Sting, vin!

Am primit o invitaţie de două persoane la Sting! Nu-mi vine să cred. La cât m-am agitat, de parcă de asta ar depinde viaţa mea:), era normal să fac rost măcar de un bilet. Dar, totuşi, îmi cam pierdusem speranţa. Obişnuiesc să spun că sunt "prost de Sting"
Cel mai important lucru pe care vreau să îl spun: Mulţumesc enorm, Roxana! Restul sunt cuvinte şi bucuria unui eveniment de înaltă clasă. Sting îşi promovează cel mai recent album, “Songs from the Labyrinth”,care este un tribut adus compozitorului elisabetan John Dowland (1563 - 1626). Sper să pot să intru cu sculele foto. Ar fi păcat să nu pot trage nişte (zeci de) cadre :)

Românii dau buzna pe Facebook

Brădutz Ulmanu scrie pe jurnalismonline.ro că românache au dat buzna pe Facebook în ultima vreme. Omu' face o analiză complexă şi competentă despre ce îseamnă asta, cum se strânge românu pe facebook ca la urs, câte femei şi câţi bărbaţi socializează prin cele locuri internautice şi ce ar trebui să facă publicitarii. Brădutz mai spune şi că: "In alte parti (de exemplu in SUA si in Europa occidentala), ziarele si posturile de radio si televiziune incearca sa atraga si sa fidelizeze audienta folosind canale alternative, precum Facebook, MySpace, Twitter, You Tube etc." Luaţi de citiţi, merită.

Poate doriţi să o vedeţi pe Olga Tudorache

Am primit zilele trecute pe emailul de serviciu programul de la Teatrul Metropolis şi îmi face plăcere să îl postez şi pe blog. Printre artişti se numără nume importnte ale scenei româneşti precum Olga Tudorache. Iată ce piese puteţi vedea în următoarea perioadă:
Duminica 1 februarie, ora 19.00
PESTE CU MAZARE
de Ana-Maria Bamberger
regia Olga TUDORACHE
cu: Olga TUDORACHE, Tamara CRETULESCU
durata spectacolului: 1h 20 min (fara pauza)
Joi 5 februarie, ora 19.00
AJUTORUL
de György SCHWAJDA
traducerea Bara Hajnal
cu: LUMINITA GHEORGHIU, MIHAI CONSTANTIN,
Ioana Anastasia ANTON, Diana Andreea BOCAN
cu participarea actorilor: Dan ASTILEAN şi Corina NEGRITESCU
Scenografia: Sorina IUGANU si Vladimir IUGANU
Un spectacol de
ALICE BARB
Spectacol realizat in colaborare cu ArCuB
durata spectacolului: 1h 20 min (fara pauza)
Vineri 6 februarie, ora 19.00
AJUTORUL
Sambata 7 februarie, ora 19.00
BUZUNARUL CU PAINE
Duminica 8 februarie, ora 19.00
SPECTATORUL CONDAMNAT LA MOARTE
de Matei Visniec
regia Gina Lazar
cu: Elena RUSU, Adrian HOSTIUC, Alexandra TIMOFTE, Larisa AVRAM,
Adrian RADULESCU, Vlad CORBEANU, Bogdan DURLICIOIU
Spectacolul face parte din programul ICAR
durata spectacol 1h 40 min(cu pauza)
Pret bilet: 15,90
Rezervari bilete: 021/2105108
0728138265

Cu bebeluşul la pub

Se dă următoarea situaţie, la finalul căreia se pune o întrebare. Aşadar, faptele. Marţi seara, ora 22.00, un pub din Bucureştiul Vechi, fum de ţigară, gălăgie, întuneric. Stau la o masă cu o domnişoară căreia nu îi divulg identitatea şi beau o bere. Domnişoara bea gin tonic. Urmează cafeaua (nu cea de dinainte, pentru cei care ştiu bancul). Discutăm despre viaţă, despre relaţii, despre călătorii. La masa de lângă noi, mai mulţi tineri. Cam toţi erau cu vârsta undeva între 25 şi 35 de ani. Printre ei era un tip la costum, undeva pe la 25-28 de ani. Era un fericit. I-a dat Dumnezeu un copil (cel puţin unul). Îl ţinea într-un "coş" din acela special pentru bebeluşi. Îl legăna. În pub era zgomot mult, deranjant, era fum de ţigară şi atmosferă normală, de bar. Acum vine întrebarea: ce părere aveţi despre acest bărbat (vedeţi, evit să îi spun tată)?. Dacă aveţi o opinie, scrieţi-o la finalul postului.

Poveste medievală de Annecy

În episodul acesta, care este şi ultimul, o să mă concentrez pe vizita în frumosul oraş medieval Annecy, aşternut pe pământuri franceze şi pe întoarcerea în patria-ciumă, ăăăă… mumă. Deşi pornisem cu ideea de a face un tur de lac, deoarece timp nu era suficient pentru a şi zăbovi în câteva locuri preţ de o oră, poate două, ne-am reorganizat din mers, vorba bancului, şi am călătorit în direcţia opusă. După un frumos parcurs rutier, prin două tuneluri (ciudă-ciudă, Maria şi Olivier, că am avut dreptate :) şi printre munţi înzăpeziţi, la vreo trei sferturi de oră de Geneva am ajuns în frumoasa aşezare medievală. Doamneee, iar o spun pe aia cu “bine că nu ne-ai dat aşa locuri, că le reamenajam în stil barbar”. La faţa locului am găsit una bucată lac, mai multe bucăţi munţi aşternuţi în jurul lui, o puşcărie în centrul oraşului, plasată strategic într-un vechi castel înconjurat de ape şi iluminat artistic, şi multe clădiri revoltător de bine întreţinute. Mi se pare că ar fi risipă de cuvinte să vă povestesc ce am văzut pe acolo. Mai bine vă invit să vă deplasaţi prin cele locuri şi să vedeţi cu pupila voastră. Păstrând cronologia, snoava cu alarma cu bombă de pe aeroport şi zborul zbuciumat le-am lăsat la final. Duminica dimineaţa, Olivier, elementul francez despre care am făcut vorbire în episodul trecut, m-a dus cu maşina până la aeroport. Merci, Olivier. Te aştept la Rrrromânica, să înţelegi de ce fugim noi, ăştia mai spălaţi, de ea. Am băut o cafea cu Olivier şi cu două amice românce de la Geneva, după care ei au plecat, că aveau treabă. Mă plimbam liniştit prin magazinele din aeroport când au apărut mai mulţi poliţişti şi le-au spus vânzătorilor să închidă magazinele. Discret, fără panică sau îmbrânceli pe scări, au întins banda şi au izolat o parte din aeroportul Geneva. Am întrebat care-i şmenu’, şi mi-au spus că e alarmă cu “bum-bum”. Mi-am amintit de bancul cu “toată lumea, toată lumea/ sare-acum cu mine”, dar cred că nu era momentul să fac pe spritualul, aşa că m-am abţinut. Se apropia ora îmbarcării şi nu ştiam pe unde o să trec, că zona utilă tocmai fusese aerisită. Până la urmă, am trecut toţi prin poarta destinată exclusive zborurilor spre Franţa. Fără pic de întârziere, îmbarcarea şi decolarea au decurs conform planului. Mi-am spus: “yesss, am avut parte şi de alarmă cu bombă!”. Dar să nu ne pripim, zic. Aventura nu s-a încheiat. Am ajuns în avion, am decolat uşor, fără incidente, a venit vremea să renunţăm la centura de siguranţă şi au început să curgă brânzeturile vinoasele, cafelele şi toate cele. La un moment-dat, avionul începuse să dea din aripi ca un vultur. Hopa, zic, hai că-i bine, iar ne dicxtrăm. Şi am avut dreptate. Am fost anunţaţi că ne îndreptăm spre o zonă cu turbulenţe şi că ar fi bine să ne cam punem bretelele. Iiiiihaaaaaaaa! Şi am trecut prin vreo trei zone cu nervozităţi atmosferice. A fost fain de tot. A treia m-a prins chiar la locul ăla strâmt de tot în care este bine să nu intri dacă eşti claustrofob şi dacă nu te strânge vezica extrem de convingător. Eram la toaleta din coada avionului şi noroc că mă ţineam cu o mână de bară, că mă dădeam cu capu’ de toţi pereţii pe acolo, mai abitir ca Ray Charles. Când am ieşit, toţi pasagerii îşi puseseră centura de siguranţă şi faţa lividă, de semi-panicat. După ce am aterizat pe naşparliul Otopeni, o tipă din preajma mea i-a spus unei colege că mai bine merge cu autobuzul, dacă va mai fi cazul, dar cu avionul sigur nu. Hehehe. Păi o invit la plimbări cu mine, că sigur ne lipim de un accident sau evenimente dixtractive.
No, copchiii moşului, cam asta o fo, în mare, povestea din Elveţia şi Franţa. Sper că v-a plăcut şi că am reuşit să vă fac să vedeţi, prin snoave şi imagini, cum e prin cele străinătăţuri. Am spus!

Experienţa Geneva III

Tic - tac
Mergem mai departe cu povestea elveţiană. Iubitori de artă, sensibili la frumos şi oameni cu carte, care ne aflăm la faţa locului, ne îndreptăm cinstitele moaşte spre muzeul de ceasuri Patek Philipe. Plăteşti simbolicul preţ de zece lei elveţieni şi pătrunzi într-un demo al Rai-ului. Nimic nu este întâmplător acolo. Mochetă impecabilă, totul îmbrăcat în lemn, ambianţă cu muzică clasică şi… ceasuri. Multe ceasuri. Mii de ceasuri. Istoria ceasului este aici, într-o clădire cu trei etaje, plus un nivel la subsol, situată în Plainpalais. Îţi laşi bagajele şi hainele groase într-un fel de vestiar şi urci cu liftul până la etajul al treilea. Începi visul de sus. Încă mă mai arde buza că nu am avut voie să fotografiez. Off, cum se mai zvârcoleşte sufletu’ în mine de durere. Asta este! Nu e voie, nu facem. Ceasurile, cu tot cu explicaţii, sunt foarte bine expuse. În unele cazuri există şi un sistem computerizat, cu subtitrare în două-trei limbi şi cu explicaţie video care curge pe un monitor. Levitam..., levitam..., levitam. Am inhalat aceste momente şi le ţin în mine. Nu o să le expir niciodată. Şi timpul trecea nemilos de repede… În mai puţin de trei ore nu am apucat să văd totul cum trebuie. Ar merita să petreci câte o zi la fiecare etaj. Unele ceasuri au şi explicaţii de genul: “a fost făcut la comanda persoanei X, care a plătit suma de Y franci pentru el”. Am găsit şi câteva ceasuri care au aparţinut unor domnitori români pe colea. Exploraţi muzeul măcar virtual. Este...
Revin cu picioarele pe pământ, urc în tren şi nu cobor până la Versoix. Ca în mai toate zilele petrecute prin cele străinătăţiuri, şi în ziua în care am decis să vizitez Versoix a nins/plouat. Dacă a fost ceva care mi-a fost potrivnic în concediul ăsta, apăi vremea este acel “ceva”. În fine. Am coborât în gara Versoix cu gândul de a ajunge cât mai rapid la lac. Şi am ajuns. Offf, Doamneeeeeeee, bine că nu ne-ai dat nouă, românilor, aşa locuri, le-am fi “reamenajat” în buna noastră tradiţie barbară cât ai zice “lac”. M-am plimbat pe malul gârlei, prin port, pe străzi şi mă gândeam: oare de ce ce nu putem şi noi să fim oameni? Eram în port şi mă uitam la yacht-uri şi bărci cum aşteptau liniştite să treacă încă o iarnă peste ele. Se legănau în amorţire şi visau la zilele însorite în care se zbenguie libere pe valurile lacului extrem de curat. Câteva raţe, dintre care una extrem de războinicăăăă… “mă-nţelegi, pac-pac", o alerga pe o alta. Nu departe de joaca lor, o lebădă, speriată probabil de prezenţa unui românache prin preajmă, şi-a băgat capul sub apă. Ori se ascundea, ori era mahmură şi încerca să se trezească de la apa foarte rece a gârlei. Am încercat şi uşa de la reşedinţa lui “le roix Mişu”. Mi-a spus un garcon că nu-i acasă, dar io cred că se gândea că sunt vreun colindător din acela de care nu mai scapi, aşa că nu am insistat.
Uităm pentru puţină vreme de plăcerile spiritului şi ne dedulcim la o poveste cu oareşce însufleţiri carnale. Cum Franţa începe unde se termină Geneva, între cele două fiind o vamă care arată mai mult a benzinărie părăsită, mi-am purtat cinstitele moaşte şi spre ţara lui La Fontaine, dar şi a apei Evian, ca să nu se simtă fizzoşii persiflaţi. Aici se cade să aduc mulţumiri deşănţate unui francez foarte de treabă, cu care m-am împrietenit de la prima întâlnire, Olivier. Întrucât în Elveţia “mai uşor cu plăcerile carnale pe scări”, e mai bine să le cauţi prin Franţa vecină. Cică ar fi pe colea un local al pierzaniei în care mergi cu partenerul/partenera. Intrarea costă 60 de oiro de cuplu, în care intră şi ceva consumaţie, de încălzire. Povestea Olivier că mergi cu o tipă, consumi ce consumi la bar, după care, dacă vrei, poţi să cobori în iadul spiritului. Cică jos se face sex în nişte spaţii amenajate, pe lângă alte cupluri, ba poţi chiar să faci schimb de perechi. Aşa că, dacă ţi s-a pus pata pe vecina, o inviţi cu soţul/prietenul la locul cu pricina, şi o prinzi la cotitură. Iartă-ne, Doamne, că de la prea-mărirea spiritului la muzeu şi Versoix, am ajuns la felinare roşii care prevestesc fierbinţeala trupului. Amin!
În buna tradiţie a blogului, am postat şi neşte imagini, pe care le găsiţi, ca de obicei, aici.

Experienţa Geneva II

Arestarea
Ehei, copiii moşului, a venit vremea celui de-al doilea episod din experienţa elveţiană. Puneţi capul în poala bunicului şi ascultaţi cu mare băgare de seamă. Se făcea că mă plimbam eu liniştit într-o seară cu lapoviţă pe cel mai meseriaş bulevard comercial din Geneva şi mă uitam la clădiri, la oameni şi la tot ce se întâmplă. La un moment-dat, am intrat într-un gang plin cu magazine (foto 2). Aveam camera foto în rucsac şi asta s-ar putea să mă fi scăpat de neplăceri cu autorităţile. În timp ce mă plimbam pe acolo, a început să se audă gălăgie, fapt total neobişnuit pentru Elveţia. Intensitatea zgomotului creştea cu fiecare pas pe care-l făceam. Mă gândeam că o fi vreun grup de puşti gălăgioşi care se joacă sau ceva de genul. Ei, după scurt timp, m-am lămurit. O duduie şi vreo patru bărbaţi, toţi poliţişti în civil, jucau “prinsa” cu un tip destul de bine crescut, cam până pe la 1.85, şi la fel de bine hrănit. Spre deosebire de noi, în copilărie, când ne dădeam “mâţa”, ei alergau şi strigau: “polis, polis, eşti arestat!”. Veneau de pe o stradă laterală şi când au ajuns în faţa mea, cam la vreo cinci metri, au reuşit să-i dea leapşa. L-au aşternut cu viteză la pământ şi i-¬au legat mâinile la spate cu cătuşele. Două perechi, ca la poker. Una era insuficientă la cât era de masiv tipu’. Se pare că omu nu păpase tot din farfurie şi nici nu era de acord cu jocul lor, că s-a cam împotrivit. E, cum stăteam eu şi priveam show-ul oferit bonus de autorităţi în cinstea vizitei mele, mă mânca în… mă înţelegeţi, să scot camera foto şi să imortalizez momentul. Mă gândeam că aş putea să fac nişte portrete interesante, să se aleagă şi poliţiştii, dar şi “prinsu” cu câteva amintiri. Îmi şi imaginam cum le strig: “brânzăăă:)” Pe de altă parte, nu prea ştiam care e treaba cu legislaţia. Băieţii fiind poliţişti sub acoperire, mă gândeam că poate nu apreciază pasiunea mea pentru fotografie şi gestul meu de prietenie şi, deja încălziţi fiind cu huiduma, mă leagă şi pe mine, înainte chiar de a mă dezmetici şi a înţelege care-i şmenu’. Adevărul e că era suficient să vină doamna, mai ales că nu aveam chef de alergat şi nici să mă opun jocului lor. În fine, am stat liniştit, dar mă enervează că nu am imortalizat arestarea. Depăşim momentul şi vă povestesc puţin despre transportul în comun. În Elveţia, ca şi în alte ţări penibil de civilizate, revoltător chiar, biletul se emite nu pentru o călătorie, ci pentru o anumită perioadă de timp. În fiecare staţie de tramvai sau autobus există nişte tonomate cu o hartă în două culori. Marci banu’, adică trei franci, şi, timp de o oră te dai cu ce vrei tu, inclusiv cu nişte şalupe care traversează lacul Leman. Ba, mai mult, cu acelaşi bilet poţi să te dai şi cu trenul prin cantonul Geneva. Trebuie doar să fii atent să nu ieşi din canton, că e bubă mare. Abonamentul pe o lună costă 75 de franci, iar cel săptămânal te lasă fără 35 de franci. Ca să înţelegeţi cam cât vine în leuşteni româneşti, un franc echivalează cu 2,2 lei. Un lucru care mi s-a părut ciudat şi care nu mi-a plăcut foare mult, dar cu care m-aş obişnui repede dacă ar fi cazul, este acela că Elveţia se închide la ora 19.00. Cu greu mai găseşti un “non-stop” deschis. În schimb, sunt restaurante şi baruri destule. Sitemul de restaurant de familie, cochet, în care te simţi ca acasă, este foarte apreciat prin cele locuri. Drept urmare, găseşti câte o cafenea sau un restaurant la fiecare cinci metri de trotuar şi toate sunt animate, mai ales la prânz şi seara. Spre deosebire de Rrromânica, în Elveţia poporul votează legile, mai ales pe cele importante. Se pune problema fumatului în locurile publice? Foarte bine, se invită stimatu’ contribuabil la secţia de votare să-şi exprime opţiunea. Parlamentu’ este mai mult de decor. În plus, fiecare canton are legislaţia după cum îl taie capu’ pe contribuabilul lui. Că doar legea este făcută pentru oameni, nu pentru politicieni. Simţiţi vreo asemănare cu .ro? Ştiu, nici eu. Păi, copchii moşului, cam pe aici mă opresc din istoriseală, că nu vrea moşu’ să vă împuie capul cu texte de lungimea Luceafărului. În buna tradiţie a blogului, am postat şi neşte imagini, pe care le găsiţi, ca de obicei, aici.

Experienţa Geneva

Am să povestesc vizita făcută în Geneva şi Franţa în mai multe episoade. Ar fi plicitisitor pentru vizitatorii blogului să o citească dintr-o bucată şi cred că nimeni nu ar rezista.
Este mult mai greu să scriu despre experienţa Geneva decât îmi imaginam. Sunt extrem de multe poveşti şi habar nu ştiu care să fie prima. Cred că voi începe totuşi cu începutul. În două ore şi jumătate am ajuns din total neprietenosul Bucureşti într-o altă lume, opusă celei din .ro. Ridicarea de la sol îţi dă un sentiment extraordinar, asta dacă nu îţi este teamă de zbor. Să vezi cum te ridici spe cer, cum treci prin primul strat de nori, prin al doilea şi, în sfârşit, ai numai cerul albastru deasupra. Fără pic de nor sau alt obstacol. Indiferent care este starea vremii pe pământ, deasupra este soare şi frumos. Uitându-mă în jos, mă gândeam: ia uite, aşa ne vede Dumnezeu. Uitându-mă în sus, am văzut albastrul infinit al cerului. În fine. Am aterizat la Geneva unde vremea nu era foarte prietenoasă. Ploua bacovian. Reîntâlnirea cu Maria, prietena care m-a invitat în Elveţia, a fost foarte plăcută. Apropo, mulţumesc mult, Maria! Sper să-ţi pot întoarce serviciul. Am ieşit la plimbare din prima seară. Malul lacului Leman este superb, chiar şi fără celebra fântână arteziană pornită. Pe aproape este şi cartierul băncilor, dar şi sediul unor companii cunoscute la nivel mondial. Ce te impresionează din start la Elveţia, chiar dacă ai mai văzut Occidentul şi dacă aşteptai să fie aşa, este curăţenia de pe străzi şi civilizaţia oamenilor. Am ajuns acolo vinerea şi până luni nu am auzit niciun claxon. Intrasem în panică. Probabil că dacă nu auzeam nici luni-marţi, aş fi intrat în sevraj :).
l'Escalade
Am nimerit într-o perioadă foarte frumoasă în care Geneva este în sărbătoare. l'Escalade, aşa cum se numeşte evenimentul, celebrează un moment din noaptea de 11 spre 12 decembrie 1602, când genevezii le-au dat leapşa savoyarzilor, i-au împins pe scări şi le-au lipit ciungă în păr, ca să-şi apere oraşul. Legenda spune că o geneveză supărată că au deranjat-o din pus murături le-a aruncat o marmită cu ciorbă fiartă în cap atacatorilor care urcau pe o scară pentru a escalada zidurile cetăţii. Cică acest moment i-a convins pe savoyarzi că nu este noaptea lor norocoasă şi că Nety Sandu avea dreptate când le-a citit horoscopul. În cinstea eroismului duduiei, genevezii sărbătoresc vreo zece zile. Şi vă asigur că, în ciuda a ceea ce se spune despre elveţieni, chiar ştiu să se distreze. Zilnic sunt organizate diferite evenimente, de la curse cu oameni mascaţi care aleargă pe străzile oraşului, la reproduceri ale bătăliilor şi parade de costume. Replici din ciocolată ale marmitei folosite de brava geneveză se vând la preţuri destul de piperate, marmita devenind un simbol al oraşului. Dacă o tablă din ciocolată costă cam 2-3 franci, pentru cea mai mică replică din ciocolată a oalei, la 145 de grame, licitaţia începe de pe la 14 franci. Deh, tradiţia. Undeva în cetate se află şi cea mai lungă bancă din Europa. Despre faptul că la Geneva se află sediile mai multor organizaţii internaţionale nu vă mai spun, asta găsiţi şi pe net. Deşi nu auzisem lucruri prea bune despre comunităţile de românache din strainatate, am mers la o biserică frecventată de compatrioţii noştri. A fost o surpriză plăcută să văd că românii care merg la acea biserică de la periferia Genevei sunt oameni faini. Am înţeles că, totuşi, românii de acolo sunt atât de uniţi încât merg la patru biserici. Ăştia suntem! Despre arestări în direct, mitinguri şi alte momente interesante am să vă povestesc când mă mai loveşte pofta de scris şi zeul timpului, Cronos, este generos cu mine. Găsiţi mai multe fotografii din Geneva, Verosix şi Franţa aici.

Zece mii

10.000 este numărul de afişări pe contul de fotografie. Mulţumesc mult! Promit să realizez imagini şi mai frumoase :)

Leapsa de Craciun

Am primit zilele trecute o leapsa pe blog de la Ghery. Omul imi cere sa spun care e treaba cu cadourile de Craciun si cam ce se intampla in perioada asta. Pai la mine e simplu. Mi se rupe de perioada sarbatorilor si ard de nerabdare sa treaca. Nu sunt "penetrat" de Spiritul Craciunului de nicio culoare. Cu toate astea, fac cadouri multora dintre prietenii apropiati si, evident, familiei. Asa era pana acum. De data asta, lucrurile vor sta putin mai egost, daca pot spune asa. Anul acesta mi-am facut cadou un sejur de vreo zece zile in Elvetia si Franta, gratie Mariei, careia ii multumesc frumos. Asa stand lucrurile, nu mai am bani si pentru altii :). Cei care tin la mine o sa ma ierte. Ceilalti nu conteaza. Despre cum este la Geneva, Versoix si alte locuri civilizate, povestesc la intoarcere. Si va fac cadou o serie de imagini superbe. Asta ca sa nu spuneti ca nu m-am gandit chiar deloc la voi :). Lepsa merge mai departe la Bradutz si la Corina.

PNListele cu proşti

Ia ascultaţi aici ce reacţie au avut două liberale la un mişto profesoral şi "profesionist". Faza este reală şi s-a petrecut într-un orăşel din Românica zilelor noastre, în duminica alegerilor. Locaţie: supermarket (vezi, Angi, i-am spus supermarket. Asta înseamnă că la voi în sat există supermarket! Jdioaaaaa! hehehe). Doamna profesoară ieşise la cumpărături şi a fost întâmpinată de două vaci cu pedale de la PNL care au intrebat-o daca a votat. Doamna profesoară le-a răspuns: "cu voi, de doua ori" şi proastele, fericite: "aaa, uite, susţinătorii din umbră sunt cei mai importanţi!!!" Ce draku să mai spui? Cât de imbecil trebuie să fii ca să nu te prinzi de mişto?

Despot are dreptate

Am primit mai înainte un link de la un coleg de breaslă. Maimuţa aia rujată mă face să mă simt penibil când mă uit cine practică meseria de jurnalist. Îi răspunde bine Despot. Şi-o merită din plin, pe bune. Voi ce credeţi?
LATER EDIT: De pe Youtube a dispărut filmuleţul cu proasta, aşa că dau link aici la interviu. Have fun :)

Jazzy night

Îmi face mare plăcere să fac o recomandare de club de jazz şi piano cafe. De fapt, nu se limitează doar la genurile astea, merg mult mai departe. Meniul cultural îl aveţi aici, iar recomandarea mea este să mergeţi măcar odată. După ce încercaţi locul, o să vedeţi că vă doriţi să reveniţi. Am mers acolo de două ori. Prima dată a fost la inaugurare şi mă întrebam de ce m-au invitat oamenii ăia acolo. Erau personaje dintr-o lume căreia nu-i voi aparţine niciodată, cea mondenă. Muzica a fost pe placul meu, dar personajele nu. Săptămâna trecută am vizitat locul din nou şi a fost cu totul altceva. Am băut un coctail foarte bun care avea în compoziţie o plantă care-mi aducea aminte de ceaiurile din copilărie. Nu reuşesc să-mi amintesc de la ce plantă venea gustul. În fine, cert este că mi-a plăcut. Locul de fapt nu este un cuib de mondenităţi, ceea ce e bine. Măcar cluburile de jazz şi piano să ni le lase neîmbâxite. Doritorii de băuturi fine şi fumătorii de trabuc se vor simţi ca în Rai, dar trebuie să ştie că nu sunt la preţ de cinzeacă la buticu de la colţul străzii. Au tot ce le trebuie pe un fond muzical de calitate. Nu mai spun nimic altceva, doar că iubitorii de jazz şi lounge nu vor regreta dacă merg în XO Piano Cafe. Găsiţi locul acesta pe Schitu Magureanu, foarte aproape de Podul Izvor.

Sar aşchiile din limba asta de lemn

Ia uitaţi ce titlu are o ştire de pe fluxul agenţiei NewsIn, cea la care am lucrat timp de doi ani. Vă rog să mă credeţi că nu semnalez titlul acesta cu răutate. Pur şi simplu, este limbaj de lemn. Sar aşchii, nu alta! "Primele tipărituri din Ţările Române au fost aduse vederii publicului la Muzeul Cotroceni" Vă dau şi primele trei paragrafe dintr-o ştire foarte foarte lungă. Nu vă sună a propagandă electorală? "Expoziţia "Macarie şi urmaşii săi", inaugurată la Muzeul Naţional Cotroceni, a constituit, pentru preşedintele Traian Băsescu şi Patriarhul Daniel, un prilej de evocare a ieromonahului Macarie, autorul Liturghierului, prima carte tipărită, acum 500 de ani, în spaţiul românesc.
Şeful statului s-a declarat bucuros că împlinirea a 500 de ani de la prima carte tipărită în Ţările Române este celebrată şi la Muzeul Naţional Cotroceni, "în spaţiile care s-au păstrat din timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, fondatorul aşezămintelor de la Cotroceni şi mare susţinător al tiparului românesc".
Şeful statului a prezentat un curs succint de istoria literaturii române vechi - evoluţia tiparului în spaţiul românesc după apariţia în anul 1508 a Liturghierului în limba slavonă de către ieromonahul sârb Macarie. "Macarie a fost cel care a inaugurat astfel cultura tipărită în Ţările Române. Eforturile sale au fost urmate şi dezvoltate în sensul unităţii de limbă, spiritualitate şi cultură românească înainte ca acest sens să fi fost configurat politic. Rapiditatea cu care tiparul s-a răspândit mai ales în Occident a fost remarcabilă, este cu atât mai demnă de laudă iniţiativa domnilor români de a susţine în ţările Române această invenţie care a revoluţionat lumea culturii. Este în acelaşi timp o probă a relaţiilor care existau atunci între Ţările Române şi Occident", a arătat şeful statului."

Remember Ace of Base

O imagine de la condferinţa de presă a suedezilor de la Ace of Base.

Transport local în Sinaia