Lei sau miei?

Muşcă din senatori şi deputaţi, îi atacă pe moguli, fac dezvăluiri care îi pun în situaţii neplăcute pe potentaţii vremii şi urlă în gura mare că „x” sau „y” fură. Au reuşit să provoace demisiile unor miniştri. Atacă pe oricine în paginile ziarelor sau pe blogurile personale şi sunt zmei când trebuie să apere interesul public. Au nervi răbdare şi CURAJ, dar numai când este vorba despre alţii. Când vine vorba despre propriul interes, „merg pe burtă”. Sunt cei care pot fi citiţi zilnic în paginile unor ziare cu tiraje de zeci de mii de exemplare. I-aţi recunoscut? Sunt ziariştii! Breasla jurnaliştilor traversează o perioadă dificilă. Până şi marile trusturi dau vina pe criza financiară pentru a face concedieri sau pentru a reduce salariile angajaţilor de rând şi chiar pe cele ale vedetelor. Astea sunt fapte recente. Însă problemele mai grave sunt cele vechi. Scrisul la comandă este cea mai mare dintre ele. Fie că trebuie să scrie după dictare, fie că nu le sunt respectate nici cele mai elementare drepturi prevăzute în Contractul Colectiv de Muncă Unic pe ramura mass-media (sporuri, sâmbete şi duminici lucrate, salarii plătite la timp), majoritatea tac şi înghit. Ce le lipseşte să-şi apere propriul interes? Am întrebat mai mulţi oameni din breaslă de ce se transformă zmeii în miei. Mi-am permis să subliniez din citatul fiecăruia ceea ce mi s-a părut mai interesant. Iată ce cred aceştia:

Cătălin Tolontan - jurnalist, scrie pe tolo.ro
"Cred ca dreptul fundamental al jurnalistului e să-şi facă liber meseria. De aici, decurg toate celelalte. Dacă îţi practici corect profesia vei observa că se produce un mic miracol: ceea ce scrii onest plasează publicul tău pe picior de egalitate cu preşedintele ţării sau cu cei mai bogaţi oameni din România. Din păcate, cultura independenţei e subminată azi de ideea că ceea ce a scris un ziarist trebuie să stea sub presiunea ideii că . Fals! Locul de muncă stă sub presiune, nu regulile profesiei în sine. Pentru asta merită să se bată jurnaliştii."

Mulţi ziarişti nu ştiu ce drepturi au
Brăduţ Ulmanu - jurnalist, trainer şi asistent universitar, scrie pe jurnalismonline.ro
Bănuiesc că e vorba despre drepturile lor de angajați, pentru că știu că duci o luptă și că ai devenit recent omu' cu sindicatul la „Adevărul”, ziarul pentru care lucrezi și cu care te afli în conflict. Nu am destule date ca să afirm cu certitudine că ziariștii în general nu-și apără drepturile, însă cunosc și eu cazuri în care oamenii ar vrea mai multe, dar nu cer. Nu e neapărat vorba de lipsă de curaj. Este o combinaţie de factori care pot acţiona independent sau separat. Motivele pot fi diferite și o să enumăr mai jos câteva, fără a avea pretenția că le-am epuizat:
- Pentru că mulți nu acționează, ci reacționează. Cu alte cuvinte, dacă nu sunt afectați direct de anumite decizii (să spunem concedieri abuzive), stau liniștiți.
- Din neștiință. Mulți nu cunosc ce drepturi au.
- Din obișnuință. La multe ziare mici, mai ales în afara Bucureștiului, meseria de ziarist e din start văzută ca una ce implică anumite compromisuri și privațiuni. În plus, probabil că există încă la nivelul breslei un reflex de supunere, în condițiile în care poți să-ți pierzi jobul dacă ești prea obraznic. Cu ani în urmă, ziariștii știau că exista între marii șefi din presă un protocol potrivit căruia dacă erai dat afară dintr-o redacție fostul tău șef putea să ceară să nu mai fi angajat. Atitudinea celor care controlau presa atunci a făcut ca inițiativele de înființare a sindicatelor în presă să fie înăbușite în fașă sau pur și simplu să nu existe deloc.
- Din prudență și spirit de autoconservare.
- Din realism. Mulți jurnaliști sunt conștienți că unele instituții de presă n-ar supraviețui sau ar fi nevoite să ia măsuri dramatice (concedieri, renunțarea la anumite secțiuni etc.) dacă ar adopta o politică de personal mai generoasă.
- Din cauză că sindicatul nu este mai eficient în recrutare și în comunicarea cu angajații. Cu tot respectul pe care îl am pentru actualele structuri sindicale și pentru modul în care au evoluat, cred că ele nu au, încă, resursele pentru a-și transmite mai eficient mesajul către jurnaliști.
Sigur, în multe cazuri este o combinație de factori ce determină un anumit tip de atitudine a jurnaliștilor. Poate fi vorba, de exemplu, de realism, prudență, neștiință și obișnuință la un loc.

„Meseria de jurnalist este o meserie a individualităţilor”
Cezar Ion, preşedintele Asociaţiei Jurnaliştilor din România (AJR)
Varianta scurtă este: de frică. Frica de consecinţe.
Varianta lungă… În primul rând, există trei situaţii posibile.
Prima: jurnalistul nu are niciun fel de probleme. Este mulţumit, punct.
A doua: jurnalistul este „uşor” nemulţumit de condiţia lui, dar nu suficient încât să facă scandal. Atunci îşi spune: „ce rost are să-mi bat singur cuie în talpă?”. Şi-şi spune acest lucru pentru că a observat de-a lungul timpului că a-ţi clama drepturile este considerat un act ostil de către superiorii ierarhici/angajatori care gândesc în şablonul “zi, bă, mersi că-ţi dau o pâine să duci acasă”. Aşadar, mai bine stai cuminte în banca ta, decât să atragi nemulţumirea celui/celor care te poate/pot lăsa fără sursa de venituri.
A treia situatie este atunci când un jurnalist are „probleme de muncă” (de natură sindicală sau profesională). De regulă, le are cu şefii ierarhici, respectiv cu cei care decid politica editorială şi managerială. În cazul ăsta intră în funcţiune un alt mecanism instinctual de conservare-supravieţuire în două trepte. Prima treaptă: expectaţia – „nu şti niciodată în câinele cui dai, aşa că mai bine nu te pui cu şefu’ pentru ca nu şti cine este în spatele lui”. În consecinţă, jurnalistul îndură. Şi n-ai să crezi câte umilinţe pot să înghită unii dintre jurnalişti. De ce? Păi să vedem: rate, familie, copii etc… Dacă în această etapă nu se aplanează conflictul urmează a doua etapă: lupta. Şi cum cea mai bună apărare este atacul, iată pac la războiu!
Dar n-ai să întâlneşti, decât cu foarte rare excepţii, solidaritate manifestă cu aşa-numiţii „răzvratiţi”. Şi asta pentru că şefii acestora sunt şi cei care au un cuvânt greu de spus în politica de personal pe parte editorială. Respectiv, pe o piaţă a muncii care este... scuză-mă, mogulizată. Iar meseria asta de jurnalist este o meserie a individualităţilor „independente” şi deloc a colectivelor „de oameni ai muncii”. În astfel de situaţii (conflicte de muncă) se vede cum calităţile profesionale ale jurnalistului devin propriile slăbiciuni.
Nu în ultimul rând, vreau să-ţi atrag atenţia şi asupra ipotezei sindicale. Sindicatul este şi binele şi răul. Este binele, cand te uiţi ierarhic de jos în sus. Este răul, evident, cand te uiţi de sus în jos. Ceea ce este ok. Dar dincolo de bine şi de rău este realitatea următoare: sindicatele au o imagine şi o activitate rudimentare în România. Şi nu vreau să-ţi faci iluzii în ceea ce priveşte sindicalismul de presă.

Din ce în ce mai mulţi jurnalişti au început să-şi ceară drepturile.
Cristi Godinac, preşedinte MediaSind
Nu cred că este vorba de o lipsă de curaj. Într-adevăr, jurnaliştii sunt o specie aparte. Se bat cu oricine pentru drepturile altora, dar nu şi pentru drepturile lor. Când este vorba să se bată cu politicieni, oameni de afaceri, cu interlopi etc., nu au mamă şi nici tată. Când trebuie să-şi ceară drepturile elementare de la propriul patron, aplica politica struţului. Inexplicabil, la prima vedere. Cert este că sunt mai multe categorii de jurnalişti. Unii, pur şi simplu, nu-şi cunosc drepturile din contractul colectiv şi semneazş propriul contract „ca primarul”. Alţii, mai curioşi, le cunosc dar nu le pasă. Consideră că "las' că merge şi aşa", se mulţumesc cu acele contracte de drepturi de autor folosite de majoritatea patronilor în mod abuziv şi ilegal, contracte care nu le asigură nicio protecţie socială.
Din fericire, observăm că acum există şi o altă categorie de jurnalişti. Mai ales în această perioadă, din ce în ce mai mulţi jurnalişti au început să-şi ceară drepturile. În prezent, Federaţia Română a Jurnaliştilor MediaSind este implicată în peste 20 de procese, majoritatea împotriva unor trusturi de presă puternice cum ar fi Adevărul, Ringier şi România Liberă. Iată că se poate, mai ales că prevederile Contractului pe ramura mass-media au putere de lege pentru întreaga breaslă. Patronatul, dar mai ales administratorii societăţilor din industria de media, trebuie să înţeleagă că nu sunt mai presus de lege şi că o mentalitate învechită de tip moşier-sclav duce doar la falimentul presei. Trebuie să înţeleagă că resursa umană este cea mai importantă investiţie într-o societate normală şi că jurnaliştii au şi drepturi nu numai obligaţii.

„Este o tristeţe generală peste această breaslă”
Tiberiu Lovin - jurnalist, scrie pe reportervirtual.ro: Nu au curaj pentru că se tem pentru pâinea lor şi pentru că ştiu că nu contează cât de bun eşti. În general, ziariştii critică tocmai ce fac ei sau şefii lor. Sunt închişi la comunicare, acceptă cu capul plecat încălcarea drepturilor, se umilesc etc.
Suntem ca nişte funcţionari anonimi. Dovada că oricine poate zbura dacă nu este simpatizat de şef a fost făcută de „n” ori până acum, indiferent de rang, de premii, de trafic, de audienţă sau de notorietate. Este o tristeţe generală peste această breaslă. Este formată de mulţi neaveniţi, din cei cu pile, din şefi incompetenţi şi din oameni slabi. Nici ziariştii nu mai cred în forţa presei. Văd cu ochii lor nedreptăţile şi înghit. Mai sunt şi nebuni care au gura mare. Ei zboară din sistem şi ajung freelanceri. În altă ordine de idei, nici jurnaliştii nu-şi cunosc drepturile şi sunt greu de urnit. Sindicatul se zbate, dar întâmpină rezistenţă chiar de la cei pe care vrea să-i salveze de la înec. Lipsa curajului i-a adus aici pe cei mai mulţi. Păcat de ei. Cine nu luptă, pierde sigur.